Campionatele Nationale 2026 – XCO + XCC

Am ajuns să scriu, cu întârziere, recunosc, despre ediția din acest an a Campionatelor Naționale de XCC și XCO. Nu ascund faptul că urmăresc să obțin un titlu de Campion Național de când am început să particip la curse, din 2002.

N-a fost diferit nici în acest an, doar că, de-a lungul timpului, s-a mai rafinat tot ce se putea în ciclism: echipamentul, bicicletele, antrenamentele, alimentația, somnul, pregătirea complementară… lista e lungă, știu.

Toată pregătirea din acest an a fost făcută în această direcție și pentru acest scop. Toate cursele au fost pentru pregătirea acestui Campionat Național, am depus toate eforturile pe care le-am putut depune și mă simțeam pregătit.

XCC-ul ar fi trebuit să fie acel deschizător de drum și, chiar dacă am pornit bine, am făcut mici greșeli, mai ales după startul cursei, care nu mi-au mai dat voie să mă lupt pentru o medalie. Am terminat pe 4. Eram oarecum dezamăgit pentru că știam că pot mai mult și voiam să o dovedesc a doua zi la XCO.

Ne așezăm la start, după cadeți, și se pleacă. Toate sunt în grafic și eram încrezător, doar că soarta avea alte planuri. Pe la jumătatea start-lap-ului, simt moale anvelopa spate, cu toate că nu-mi aduc aminte să fi lovit ceva, și în plus am avut și inserție. Ajung la techzone-ul, mutat foarte inspirat mai jos cu vreo 200m față de cum a fost până acum, iau o pompă și încep să-i dau. Văd o gaură, pun un șnur și continui să pompez aer. Când colo, mai era și o a doua gaură, dar nu mai aveam șnur pregătit… de altfel, nimeni din tech zone nu avea… și decid să schimb roata.

Pierd în total peste 3 minute și jumătate, dar o iau din loc. Restul turei m-au trecut toate gândurile, în special cel de a abandona, pentru că șansele nu doar la victorie, ci și la o medalie erau aproape zero. Dar, cum se scurgeau minutele, mi-am adus aminte că eu nu renunț niciodată. N-am renunțat nici în 2014, la Campionatele Mondiale din Norvegia, când am concurat o tură și jumătate cu mâna ruptă, nu aveam de gând să las o pană de cauciuc și un obiectiv ratat să-mi strice această reputație. Având familia, și mai ales copiii, alături de mine pe traseu, n-aș fi vrut să vadă că tatăl lor e cineva care renunță.

Am continuat să pedalez în același fel ca și cum aș fi fost primul și am început să ajung oameni. Un lucru oarecum inevitabil, având în vedere momentul (prost, de altfel) în care am făcut pana.

Termin pe 6, departe de ce mi-am dorit, dar cu împlinirea sufletească că am dat totul, de la început până la final, și am făcut tot ce a ținut de mine. Ceea ce nu pot controla, încerc să fac în așa fel încât să mă afecteze cât mai puțin, pentru că altfel consumul psihic e mult mai mare, și am învățat de-a lungul anilor că nu merită.

După cursă am tulit-o acasă, pentru că urma să mergem toți în vacanță. Și a fost bine, pentru că am putut să mă deconectez de toate problemele de zi cu zi și să mă reconectez mai tare cu familia. Să fiu alături de copii și soție, fără să văd zeci de notificări zilnice, mailuri și alte lucruri cotidiene. N-aș zice neapărat că m-am odihnit, pentru că atât Felix, cât și Filip ne consumă de mama focului, dar a fost fain, a fost bine.

Acum cred că e momentul să ne reintrăm în ritm, iar eu să planuiesc ultima parte a acestui sezon. Vedem ce va fi.

Mulțumesc mult pentru lectură.

Sănătate,
Vlad

Creditele foto merg catre cei doi temerari: Traian Olinici si Tibi Hila / FRC