XCO #3 – Porumbacu

10 Jun

Și iată că am mers din nou la Porumbacu, pentru a 3-a etapă din Cupa României de XCO.

Știam în mare traseul, care nu e neapărat pe placul meu, dar am mers de vineri, cu Sebi, să facem o recunoaștere.

Am pornit cu gândul de a concura pe hardtail. Cannondale Scalpel HT e acea bicicletă care îți dă un sentiment de „purest form of racing”, dar îți ia ceva timp să te reobișnuiești cu ea, după ce ai stat mult timp pe full. Ideea a pornit de la prognoza meteo care anunța ploi zdravene înainte și în timpul cursei. Tot pentru asta, roțile de rezervă au fost pregătite cu niște anvelope Schwalbe de noroi, cu care până acum nu am avut ocazia să mă dau — deși ar fi fost situații.

Odată ajunși, direcția a fost spre race office, să ne ridicăm pachetele, iar apoi ne-am întâlnit cu noul nostru coleg Victor și cu Andrei (tatăl lui Vic) și-am pornit să vedem ce mai e nou pe traseu. Exceptând niște urși — da, din ăia adevărați — care ar fi fost văzuți cu câteva zeci de minute înainte să ajungem noi, n-a fost mare lucru. După câteva ture, am luat-o din loc spre cazare să ne pregătim cina.

Ne-am culcat aproape cu „găinile”, cum se zice, și-am încercat să ne odihnim cât se poate, chiar dacă sâmbătă startul era programat la ora 2. Ne-am trezit liniștiți, fără ceas, și după un stretching bun am mers să pregătim micul dejun. Apoi am mai avut timp de încă o verificare a bicicletelor, încă niște stretching, pregătirea bagajelor și o gustare în plus.

Am verificat din nou anvelopele de noroi, dar le-am lăsat ca rezerve, pentru că după scurte verificări reiesa că ploaia urma să vină mai târziu. Deși au fost câțiva stropi răzleți până la start, n-a fost să fie.

Am luat și startul, în spatele băieților și fetelor de la U17. Părerea mea e că o astfel de așezare la start este greșită, pentru că fetele sunt mai lente decât noi și de fiecare dată până acum ne-am „incomodat” — ca să nu zic că ne-au încurcat de-a dreptul. În scurtul start loop, unde trebuia să ne răsfirăm cât de cât, am reușit să cad în cap, după ce un concurent din fața mea s-a oprit brusc. Sunt sigur că a fost nevoit să frâneze, dar din nou, asta s-a întâmplat din cauza felului în care a fost dat startul. Oricum, dacă e să o luăm așa, prima curbă e prea aproape de start, iar traseul în general e prea îngust pentru depășiri de orice fel — excepție făcând doar o bucată din el. Chiar dacă există bunăvoință din partea riderilor să te lase să depășești, de cele mai multe ori nu au unde. Și în cazul ăsta eu nu mă pot da cu părerea, pentru că nu eu iau deciziile la acest nivel.

Oricum, să revenim la cursă. M-am ridicat buimac de pe jos, m-am urcat înapoi pe bicicletă și mi-am dat seama că eram deja aproape ultimul. Am pornit, am turat picioarele și-am încercat să-mi reintru în ritm, fără să mă supraforțez — o astfel de abordare ar fi urmat să aibă efecte mai grave spre finalul cursei. Am început să recuperez locuri, dar damage-ul fusese făcut. Am reușit să mențin un ritm constant pe toate cele 4 ture și mi-am dat seama că am mers ceva mai bine decât la Cheile Grădiștei. Cel puțin pe urcare. Pe coborâri n-am strălucit, ba chiar era să mă dau de pământ încă o dată — de data asta din vina mea, la „faimoșii” bușteni. Am terminat al 2-lea în final, departe de victorie, dar liniștit. Împăcat că am dat tot ce-am putut în condițiile date. De alte chestii — cum că premiile la noi au lipsit cu desăvârșire — nu mai zic; știam că așa va fi, așa a fost mereu aici.

Felicitări celor implicați că au încercat să scoată cât mai mult din organizare. Munca nu le-o poate lua nimeni. Unele decizii pot fi puse la îndoială, dar munca nu le-o poate lua nimeni.

Cel mai probabil, următoarea cursă va fi la Betfia, la Cupa Crater, unde n-am mai fost din 2019, când a fost ultima ediție.