XCO #1 -Tulcea, în cealaltă parte a țării

Încă mai scriu pe blog, chiar dacă pentru unii e demodat. Mi se pare un exercițiu bun pentru mine,
dar și o transpunere a cititorului în pielea mea.
Tulcea a dat startul Cupei Naționale de MTB XCO și în acest an. Dar au fost atâtea lucruri în
săptămâna premergătoare cursei, că am avut îndoieli că voi face deplasarea. Inițial, ideea era să
merg și cu Felix, pentru a participa în Cupa României de Copii, dar incidentul de la Aiton, care l-a
lăsat inconștient pe jos din cauza proastei organizări a cursei, ne-a dat planurile peste cap.
A urmat o săptămână cu controale medicale, observații și încercarea de a ne găsi liniștea ca familie.
Antrenamente aproape zero și mii de gânduri.
Dacă inițial mă gândeam să iau startul cu hardtail-ul meu Cannondale Scalpel HT, nu-mi mai
aduceam foarte bine aminte de traseu, exceptând mici zone. Chiar dacă această bicicletă e până la
urmă the purest form of racing, am zis că full-ul de ultimă generație, Scalpel, e o mână sigură.

Drumul:
Indiferent de itinerar, de la Cluj la Tulcea faci pe puțin 10 ore. Așa că totul a început joi dupăamiază.
După o pauză scurtă la Sighișoara, mă văd cu Sebi, colegul de echipă, pe care îl iau și
pornim mai departe. Urma Valea Prahovei, iar pe la ora 4 dimineața, înainte de Ploiești, facem
schimb și trece el la volan. Eu adorm instant și mă trezesc aproape de Brăila.
Ajungem și în Tulcea, după un drum greu, greu de tot. Ne cazăm și ne punem amândoi la somn,
chiar dacă era 10 dimineața. Ne trezim după ora 1 și, buimaci, ne pregătim să mergem pe traseu.

Ziua premergătoare cursei:
Repede îmi revine memoria și îmi dau seama că acesta era poate singurul traseu pe care puteam
concura și cu hardtail-ul. Oricum, și cu full-ul urma să fie distractiv. Am remarcat că o parte din
caracteristicile periculoase de anul trecut au fost adaptate cât să fie tehnice, dar sigure. În schimb…
chiar dacă îmi place singletrack-ul — altfel aș fi ales și alt nume pentru echipă — a fost un pic
PREA mult pentru un traseu modern de XCO. Zonele de depășire erau limitate și scurte, iar pe
lângă asta traseul era foarte întortocheat.
Terminăm antrenamentul și apoi o luăm din loc spre faleza Dunării să mâncăm ceva tradițional —
lucru pe care l-am omis anul trecut, dar am fost hotărât să remediem. N-am greșit deloc cu borșul de
perișoare. Ajungem înapoi la cazare și îmi pregătesc bicicleta pentru a doua zi.

Ziua cursei:
Startul urma să fie la ora 1, așa că am dormit mai mult decât liniștit și am avut timp să pregătesc ce
mai aveam în tihnă. Ajungem la traseu din timp și ne facem încălzirea între două ploi scurte, dar
intense. Aveam tot felul de gânduri: dacă să pun roți cu anvelope mai crampon ate, dacă să mai scad
presiunea, dacă să mă îmbrac mai gros… asta pe lângă faptul că mă gândeam la Felix — oare ce
face, cum se simte. Trebuia să fi fost și el aici, să concureze la prima lui etapă din Cupa Națională
de Copii…
Rămân la setup-ul inițial al bicicletei și ne încălzim temeinic — sau mă rog, cât am putut, având în
vedere vremea schimbătoare și, la momentul respectiv, destul de rece.
Ajungem și la start. Eram prezent la cursă, dar gândul îmi zbura acasă… la Felix. Iau startul bine,
dar decizia arbitrului de a pune fetele U17 cu 15 secunde înaintea noastră a fost… nefericită.
Începem să le ajungem din urmă, iar spiritul lor de luptătoare nu ne prea lăsa să le depășim.
Ajungem și băieții U17, iar faptul că traseul era îngust în cele mai multe zone făcea ca practic să
depășești când puteai, cum puteai, dacă puteai. A fost o loterie — unii au trecut mai ușor și mai
repede, alții, cum am fost și eu, mai greu și mai târziu.
Scopul principal a fost să mă testez, să văd cum merg după toată pregătirea de bază făcută până
atunci. Intervale n-am prea apucat, dar știu că încă nu e târziu.
Am reușit să trag de mine, să merg constant și să nu fac greșeli, dar știu că asta nu mă va ajuta la
nesfârșit, mai ales dacă vreau să câștig curse.
În final, vin pe locul al doilea, după proaspăt-trecutul de la Elite, Iosif Ureche. Cumva sunt „răsplătit”
cu concurență de calibru indiferent de disciplină sau sezon. Poate toate au un scop, un rol — trebuie
doar să-l descopăr și să văd cum mă pot îmbunătăți pentru următoarele etape și, mai ales, pentru
Campionatele Naționale. Am apreciat disponibilitatea organizatorilor de a face premierea imediat
după cursă, fără să mai așteptăm aproape trei ore și jumătate, cum era stabilit inițial. A fost un mare
ajutor, mai ales că am plecat imediat după și mai aveam de „pedalat” încă 10 ore.
Traseul are potențial și oamenii de acolo au depus eforturi semnificative, chiar dacă e o zonă în care
des primești mesaje RO-Alert cu drone care intră în spațiul nostru aerian. Unii le-au auzit, alții le-au
văzut.

Concluzie:
Mai vin curse și abia aștept. Până atunci, mă bucur de familie. Îți dai seama cât de important e
sănătatea abia atunci când n-o mai ai. Încerc să maximizez orele de antrenament și să le împletesc
cât mai bine cu jobul și familia. E o perioadă destul de complicată și mulți nu vorbesc despre asta.
Pe rețelele sociale totul e bun și frumos, dar numai noi știm exact ce bătălii ducem în interior. Am
setate niște obiective, dar încerc să mă detașez și să-mi iau presiunea de pe umeri. Știu că ai mei mă
iubesc chiar dacă aș fi primul sau ultimul. Clar îmi doresc prima variantă. Și simt că a participa la
curse încă mă împlinește. Pe de altă parte, acest sport, chiar dacă e scump, e mai ieftin și mai
sănătos decât orice altă terapie.
În final, dar nu în cele din urmă, vreau să mulțumesc familiei pentru tot sprijinul acordat,
sponsorilor și partenerilor pentru că fac această călătorie mai ușoară, și colegului Sebi, care a
condus cât a putut pentru ca eu să fiu cât mai proaspăt la cursă.

Sănătate, Vlad

Foto credit: Traian Olinici