XCO #2 – Cheile Gradistei

Scriu acest text chiar după cursă, la cald, dar nu știam când va fi postat. Cel mai probabil aștept să găsesc niște fotografii înainte.
Într-o locație foarte faină, traseul de XCO de la Cheile Grădiștei, care a fost conceput inițial pentru Campionatele Europene din 2024, este pentru mine poate cel mai dificil din țară. Dar nu cum v-ați putea gândi. Explic în continuare.
A fost vorba de o „excursie” de mai multe zile, cu întreaga familie, așa că joi, după ce Felix și Filip termină cu școala, respectiv grădinița, ne urcăm în mașină și pornim. Facem un scurt popas peste noapte la socrii în Sighișoara, iar vineri, nu chiar devreme, pornim spre Cheile Grădiștei.
Cum ajungem, eu cel puțin, iau un prânz scurt și rapid și mă pregătesc de recunoașterea traseului. Cum ultimele două săptămâni antrenamentele mele au avut de suferit din varii motive, nu am reușit să-mi găsesc ușor flow-ul pe coborâri, iar pe urcări mă sufocam. Știam că nu am cea mai bună formă pentru un astfel de concurs, dar concurența MULT mai acerbă la categorie mi-a luat o mare greutate de pe umeri. Urma să mă duc fix așa cum simțeam eu, fără să mă gândesc la alții. Acest lucru îl urmăream de mult, dar de cele mai multe ori nu puteam să-l ignor.

Ziua cursei, sâmbătă: iau micul dejun devreme de tot, că la 9 aveam startul. Era frig și erau rafale de vânt care te suflau de pe bicicletă. Dar n-a contat. M-am îmbrăcat bine și în stilul în care Jaroslav Kulhavý își face încălzirea am început și eu: o tură de traseu, să văd ce-a mai apărut, să-mi deschid puțin picioarele și plămânii, să câștig puțină încredere. Apoi m-am încălzit singur, cum îmi place s-o fac de obicei.
Ne așezăm la start și-o luăm din loc. Startul a fost exact așa cum îmi place mie, dar practic chiar după s-a întâmplat ceva… nu știu ce. Nu reușeam să-mi ridic pulsul suficient cât să pot s-o duc așa cum îmi plăcea mie pe urcări, iar în prima tură am avut un oarecare trac pe coborâri, să nu stric ceva la bicicletă. Nici cadența nu a fost suficient de ridicată, cum mi-aș fi dorit.

Simona, soția mea, mă încuraja din „feedzone”, copiii de pe traseu. Alergau săracii în sus și în jos. Mi-a crescut inima de bucurie să îi văd zâmbitori și chiar dacă Filip striga „hai tati că poți câștiga”, deși eu știam că teoretic șansele erau mici, foarte mici. Termin al 3-lea, dar scopul rămâne același — să câștig de fiecare dată. Altfel nu m-aș pune la start
din prima.

Fericirea mare a fost să îmi văd copiii bucuroși că au urcat cu mine pe podium. Acum analizez ce n-a mers, cum pot remedia situația și să fac treaba mai departe. Faptul că muncesc zilnic pentru asta îmi dă motivația pe care altfel mi-aș fi pierdut-o de mult.
Mulțumesc mult familiei, sponsorilor și tuturor celor de pe margine care m-au încurajat. Apreciez mult și efortul organizatorilor care au pus pe picioare încă o ediție reușită a cursei. Să ne vedem cu bine la cursele ce vor urma.
Sănătate, Vlad

Credit foto: Traian Olinici / Triada MTB