CN CX – Final de sezon: Argint la Naționalele de Ciclocros

13 Jan

Se încheie și saga acestui sezon de ciclocros după ultima cursă (care este, de altfel, prima a anului): Campionatul Național de la Florești, Prahova. După etapa de Cupă de la Cluj, am avut la dispoziție o lună de zile să mă pregătesc special pentru această cursă. Scopul a fost clar: victoria. Motivul este același de 25 de ani de când concurez – îmi doresc titlul de Campion Național.

A fost o perioadă de pregătire grea, dar în care mi-au fost alături oameni deosebiți. Pe lângă familia mea, care mi-a acceptat antrenamentele chiar și în zilele de sărbătoare, dimineața devreme sau seara târziu, a fost și amicul meu, Simon B., care s-a ocupat de optimizarea sesiunilor pentru a mă aduce în cea mai bună formă la start. Încurajările au fost binevenite, mai ales în momentele dificile sau când eram descumpănit. Un mare plus a fost și sănătatea: n-am răcit, nu m-am mai tăiat cu flexul sau cu toporul și n-am mai ajuns la Urgențe. Am putut, în sfârșit, să mă concentrez doar pe ce aveam de făcut.

A venit și săptămâna cursei, cu ultimele pregătiri și planificări. Plec de vineri spre Florești (mă rog, spre Băicoi) cu Daniel, colegul de „suferință” din acest sezon. Știam că ne așteaptă un drum lung și o posibilă coadă pe Valea Prahovei, care se formează cam ca în „Twin Peaks”. Previziunea s-a adeverit: am mers bară la bară timp de vreo 50 de minute între Azuga și Bușteni.

Ajunși în Băicoi, ne-am cazat și am mers rapid să ne restaurăm rezervele de glicogen cu o pizza. Am nimerit într-o zonă de fumători pentru că nu aveam rezervare la nefumători… long story, nevermind.

Sâmbătă totul a mers conform planului. Am ajuns la traseu, l-am vizionat, ne-am făcut câteva idei despre „ce, cum și unde” și am spălat bicicletele pline de noroi. Apoi am plecat spre cazare să ne pregătim prânzul și, evident, echipamentul. Seara ne-a prins contemplând și motivându-ne reciproc în timp ce încercam să facem televizorul să funcționeze.

Fiindcă duminică startul era programat la ora 10:00, alarma a sunat la 6 dimineața. Evident, ne-am ridicat din pat cu încetinitorul (ne-a luat vreo 10 minute). Totul era pregătit de cu seară, dar în ultima clipă am decis să port o bluză mai groasă, așa că a trebuit să mut numerele de carton, sperând să nu le rup, deoarece afară erau -5°C.

Am ajuns la traseu la ora 8:00. După o tură rapidă de recunoaștere, am realizat că traseul era înghețat bocnă și nu mai semăna deloc cu cel de sâmbătă. Toate urmele lăsate anterior deveniseră mici capcane. M-am suit pe roller pentru încălzire, deoarece singura altă variantă era să rămân în mașină. După 40-45 de minute, am dus roțile și pantofii de rezervă la „tech zone” și am așteptat apelul la start.

Aici a venit surpriza. Fără să fiu misogin, nu cred că într-o astfel de cursă fetele ar trebui să ia startul în fața băieților, mai ales pe o zonă de start scurtă și îngustă, cu o curbă relativ strâmtă și alunecoasă. Am rămas în spate și mi-a luat ceva timp până să-l am în vizor pe Paul Muntean, contracandidatul meu principal care a reusit sa se strecoare in fata. Imediat după aceea, în urma unui incident, mi s-a rupt complet catarama pantofului drept.

M-am oprit să o repar, pierzând vreo 20-30 de secunde (sincer, nici nu știu cât a fost). Mă gândeam deja că va trebui să alerg ca Cenușăreasa, desculț, până la zona tehnică pentru pantoful de rezervă. Am reușit totuși să strâng bucata de cataramă rămasă și să pornesc din nou. A urmat o cursă de recuperare în care am depășit cei 15-17 oameni care trecuseră de mine cât am stat pe dreapta.

Am dat totul și am ajuns din nou pe poziția a doua, în spatele lui Paul (tehnic al treilea, fiindcă Ilyes era între noi). Am forțat și am riscat, pentru că nu mai aveam nimic de pierdut; nu venisem acolo pentru locul 2. Am mai făcut mici greșeli, dar per total am luptat până la capăt, deoarece rezultatul final se scrie doar când treci linia de sosire.

N-a fost să fie. Termin cu „eterna stigmă” a locului 2. Am făcut tot ce am știut mai bine pentru a-mi atinge obiectivul. Vreau să le mulțumesc tuturor pentru sprijin: familiei, sponsorilor și lui Simon. Îmi cer iertare dacă nu m-am ridicat la nivelul așteptărilor (cel puțin la ale mele).

Îmi revin puțin și o iau de la capăt. Următorul obiectiv: Campionatele Naționale de XCO și XCC. Asta dacă vom mai avea zile.